Anthony Hopkins critică etichetarea neurodivergenței
Sir Anthony Hopkins, actor de renume, a discutat recent despre percepția sa asupra etichetării neurodivergenței, afirmând că nu consideră că aceste diagnostice sunt esențiale. Într-un interviu cu The Sunday Times, în vârstă de 87 de ani, Hopkins a menționat că soția sa, Stella Arroyave, în vârstă de 69 de ani, a sugerat că ar putea fi autist, având în vedere obsesiile sale pentru numere și detalii.
Critica lui Hopkins asupra etichetelor
Hopkins a declarat: „Sunt obsedat de numere. Îmi place ca totul să fie în ordine și îmi place să memorez. Stella a căutat și a spus: ‘Trebuie să fii Asperger.’ Nu știam despre ce vorbește. Nu cred în asta.” Actorul a subliniat că sindromul Asperger este un termen învechit, acum integrat în spectrul autismului.
El a recunoscut că a avut probleme inexplicabile de furie, dar nu a simțit nevoia de a consulta un psihiatru, explicând: „Sunt cinic pentru că totul este o prostie. ADHD, OCD, Asperger, bla, bla, bla. Oh, Doamne, se numește viață. E doar parte din condiția umană, plină de mistere și nebunii. Toate aceste etichete. Cine îi pasă? Acum este o modă.”
Reflecții asupra vieții
Într-un alt interviu cu The New York Times, Hopkins a vorbit despre lupta sa cu alcoolul, recunoscând un moment de epifanie în care și-a dat seama că ar fi putut provoca un accident mortal în timp ce conducea băut. „Eram beat și conduceam fără să știu unde merg. Mi-am dat seama că aș fi putut să ucid pe cineva. Sau pe mine, ceea ce nu-mi păsa.”
După aproape cinci decenii de sobrietate, actorul a reflecat asupra călătoriei sale, spunând: „Există dificultăți monstruoase în viață. Dar, apropiindu-mă de 88 de ani, mă trezesc dimineața gândind: ‘Sunt încă aici. Cum?’”
Publicarea memoriilor
Cartea sa, „We Did OK, Kid: A Memoir,” este acum disponibilă, oferind o privire în viața și gândurile sale. Hopkins continuă să provoace discuții asupra percepțiilor sociale legate de neurodivergență și etichetele asociate acesteia.
Concluzionând, Hopkins invită la o reflecție asupra modului în care societatea percepe neurodivergența, subliniind că etichetele nu definesc experiențele umane complexe, ci sunt adesea o simplă modă.
