Ascensiunea unei bacterii temute: yersinia pestis
O bacterie de doar o miime dintr-un milimetru a devastat omenirea de trei ori în istorie, provocând fiecare pandemie zeci de milioane de victime. Cercetătorii au descoperit un „truc genetic” surprinzător prin care microbul care provoacă ciuma – yersinia pestis – a supraviețuit sute de ani: și-a redus gradul de virulență pentru a putea ucide, paradoxal, și mai mulți oameni pe o perioadă mai lungă de timp.
Prima dată, ciuma bubonică a fost răspândită de șobolani în inima Imperiului Roman în anul 541, ceea ce a dus la mii de morți zilnic, lăsând în urmă munți de cadavre pe străzi. Aceasta a fost Ciuma lui Iustinian, care a provocat aproape 50 de milioane de victime. Bacteria a reapărut violent în 1346, când a ucis o treime din populația Europei, fenomen cunoscut sub numele de „Moartea neagră”. A treia pandemie a avut loc în provincia chineză Yunnan, unde a ucis în jur de 12 milioane de oameni, în anul 1855.
Ciuma bubonică, cauzată de yersinia pestis, se numără printre cele mai letale pandemii din istorie, alături de gripa spaniolă din 1918, răspândirea variolei în America, SIDA și Covid-19. Cercetătorii sugerează că, în mod paradoxal, ar putea fi mai avantajos pentru un patogen să nu omoare prea multe persoane infectate, astfel încât să se poată răspândi mai eficient. Totuși, pentru ciumă, eliminarea rapidă a gazdelor era necesară, deoarece bacteria avea nevoie să ajungă în sângele acestora pentru a fi transmisă prin purici.
Un studiu a arătat că selecția naturală a favorizat tulpinile de yersinia pestis mai puțin letale, care nu au omorât atât de mulți șobolani, vectorul principal de transmitere. O descoperire surprinzătoare în ADN-ul microbian obținut de la victimele ciumei a relevat că numărul de copii ale genei responsabile pentru virulența microbului a scăzut în timp, în loc să crească. Această genă conține instrucțiuni pentru producerea unei proteine necesare bacteriei pentru a ajunge în ganglionii limfatici și a se înmulți.
Cu cât microbul are mai puține gene de virulență, cu atât este mai puțin letal. Totuși, acest patogen depinde de capacitatea sa letală pentru a supraviețui. Rezultatul a fost că bacteria a reușit să reziste de-a lungul timpului, răspândindu-se prin grupuri fragmentate și continuând să ucidă un număr mare de persoane.
A treia pandemie de ciumă bubonică, care a început în 1855 în China, „continuă și astăzi” în regiuni endemice precum Uganda, Republica Democrată Congo, Mongolia și SUA. Înainte de apariția antibioticelor, 60% dintre persoanele infectate cu ciumă bubonică în America mureau, dar acum, rata mortalității este de 11% datorită medicamentelor precum ciproflaxină și doxiciclină. Aproape toate persoanele cu ciumă septicemică sau pulmonară mor dacă nu sunt tratate imediat.
Experții subliniază importanța înțelegerii contextului ecologic din spatele ciumei. Atunci când ciuma a omorât milioane de șobolani, presiunea selecției naturale s-a schimbat, favorizând tulpinile mai puțin virulente. Într-o lume în care bacteriile rezistente se răspândesc rapid, înțelegerea variațiilor în numărul de copii ale unei gene care afectează comportamentul patogenic poate fi esențială pentru prevenirea unei noi pandemii.
