Femeile din spatele obiectivului: Așteptări deranjante
Fotografia a fost realizată în cadrul centrului de detenție Poli-Valencia, unde am început să înțeleg ce înseamnă încarcerarea pentru femeile din Venezuela. Această cameră fusese inițial un birou de investigație, transformat ulterior într-o celulă, după ce autoritățile au decis să mute femeile din zona principală, unde erau ținute alături de bărbați. La un an după prima mea vizită, spațiul se schimbase radical. Femeile au reușit să îl transforme, acoperind pereții cu nume, fraze și desene mici de inimioare, chiar lipind un poster al cântărețului columbian Maluma. Ce odată fusese un birou steril acum păstra urme ale prezenței lor, o încercare de a menține un sentiment de identitate într-un loc destinat ștergerii acesteia.
Pe un perete, cineva a săpat o frază care reflectă atât rebeliunea, cât și epuizarea: „Nu mă aștept ca cineva să creadă în mine pentru că eu nu cred în nimeni.” Aici, femeile se odihnesc pe saltele subțiri, corpurile lor fiind împletite, picioarele uneia servind drept pernă pentru alta, ca și cum apropierea fizică ar fi singurul confort rămas în acea cameră lipsită de aer.
Această situație reprezenta pentru ele un limbo: fără ventilație, fără apă curentă și cu zile care se amestecau unele în altele. Multe nu își cunoșteau avocații, nu știau când va avea loc procesul lor, nu primeau regulat hrană, apă sau asistență medicală; așteptau într-o stare de inactivitate deranjantă pentru o posibilă vizită.
Două femei din imagine m-au marcat mult timp după ce am părăsit acea cameră. Daniela, îmbrăcată cu un tricou roz, fusese condamnată cu mult înainte de a o întâlni. Când am fotografiat-o prima dată în 2017, familia ei nu știa unde se află. Aceasta dispăruse pur și simplu în sistem. La întoarcerea mea, un an mai târziu, mi-a spus că fiica ei fusese diagnosticată cu leucemie.
Femeia din tricoul galben este Roxana. A trăit pe străzi și s-a luptat cu dependența, iar când ne-am întâlnit, avea un abces hepatic cauzat de consumul îndelungat de droguri și alcool. Era și infectată cu HIV. În fiecare săptămână, tatăl ei venea cu medicamente și hrană, oferindu-i prezența constantă a cuiva care refuză să renunțe. A fost încarcerată de mai multe ori pe parcursul anilor. Odată, după o eliberare, am vizitat-o acasă. Era slabă, bolnavă și epuizată. În 2020, mi-a spus că a supraviețuit unui glonț în picior. Acesta a fost momentul de cotitură, spunea ea. A încetat să mai consume alcool și droguri, s-a mutat înapoi cu tatăl ei și a început să studieze. Astăzi, este studentă la universitate și a scris o carte despre viața ei.
Această fotografie face parte din seria mea continuă Días Eternos (Zile Eterne). Aici a început proiectul pentru mine: o cameră care nu a fost niciodată destinată traiului, transformată de femei care s-au refuzat să dispară.
Impactul acestor povești reflectă nu doar condițiile dificile ale femeilor în închisoare, ci și forța lor de a supraviețui și de a-și păstra identitatea în fața adversității. Într-o lume care uneori le ignoră, aceste femei reușesc să își facă auzită vocea, subliniind nevoia urgentă de schimbare în sistemele de justiție și în societate.
