Revolta din Moscova din 1918
La sfârșitul lunii iunie 2023, Rusia a experimentat prima sa rebeliune armată a secolului XXI, când Grupul Wagner, condus de Evgheni Prigojin, a înaintat spre Moscova, dar s-a retras brusc la câteva sute de kilometri de capitală. Un episod similar s-a petrecut în vara anului 1918, când socialiștii revoluționari de stânga au lansat o revoltă armată împotriva bolșevicilor, aproape reușind să răstoarne stăpânirea acestora, oprindu-se la doar câteva sute de metri de Kremlin, apărat de o mică garnizoană de pușcași letoni.
Divizarea elitei sovietice
Primul guvern sovietic a fost o coaliție între bolșevici și social-revoluționarii de stânga (SR-i de Stânga), care au obținut opt posturi în Comisariatul Poporului. Însă, luna de miere dintre cele două grupuri a fost scurtă, iar în martie 1918, SR-i de Stânga au votat împotriva Tratatului de la Brest-Litovsk, care cedase controlul Rusiei asupra mai multor teritorii pentru a obține pacea. În semn de protest, aceștia s-au retras din guvern, dar au păstrat poziții în structurile de putere, inclusiv în Ceka.
Pe măsură ce politicile bolșevicilor deveneau mai represive, SR-i de Stânga au început să critice guvernul, cerând o întoarcere la război împotriva Germaniei. Comitetul Central al SR-i de Stânga a decis să solicite anularea tratatului umilitor la următorul Congres al Sovietelor, iar, în cazul unui refuz, să lanseze atacuri teroriste împotriva reprezentanților germani.
Asasinarea lui Mirbach
Congresul al Cincilea al Sovietelor, deschis pe 4 iulie 1918, a fost marcat de cererea SR-ilor de Stânga de a se rupe complet de Germania. Cu toate acestea, bolșevicii au obținut o majoritate decisivă. În urma refuzului lor, SR-i de Stânga au ales să-l asasineze pe contele Wilhelm von Mirbach, ambasadorul Germaniei. Iakov Blumkin, un socialist-revoluționar de stânga, s-a ocupat de execuție, dar a lăsat în urmă dovezi care au condus rapid la identificarea sa.
Revolta și reacția bolșevică
După asasinat, bolșevicii au arestat întreaga facțiune a SR-ilor de Stânga la Congres. Aceștia au încercat să preia controlul asupra comunicațiilor din Moscova, proclamând că „poporul rus a fost eliberat de Mirbach”. SR-i de Stânga dispuneau de aproximativ 1.000 de infanteriști, dar majoritatea garnizoanei Moscovei, formată din 20.000 de soldați, a refuzat să intervină.
Pe 6 iulie, garnizoana Kremlinului a fost plasată în alertă, dar unitățile letone nu erau dispuse să lupte pentru bolșevici. Comandantul Kremlinului, Pavel Malkov, a recunoscut că, dacă SR-i de Stânga ar fi atacat, bolșevicii nu ar fi putut menține puterea. Totuși, Lenin a ezitat să implice unitățile letone, având temeri cu privire la loialitatea acestora.
Decizia lui Vațetis și reprimarea revoltei
Până pe 7 iulie, Vațetis a reușit să adune aproximativ 3.000 de soldați pentru a lupta împotriva rebelilor, dar calitatea acestor forțe era slabă. După un schimb de focuri, artileria bolșevică a decis soarta revoltei. Eduard Berzin, comandantul batalionului de artilerie, a reușit să poziționeze un tun, iar la al șaptesprezecelea foc de armă, restul rebelilor s-au retras.
După ce au abandonat artileria și o mașină blindată, aproximativ 300 de rebeli au fugit din Moscova, fiind ulterior capturați. Până pe 7 iulie, ultimele focare de rezistență au fost zdrobite.
Consecințele revoltei
Revolta social-revoluționarilor de stânga a avut potențialul de a schimba soarta Rusiei, dar a fost înăbușită rapid. Deși liderii SR-ilor de Stânga, precum Maria Spiridonova, au susținut că scopul lor nu a fost preluarea puterii, ci un protest împotriva bolșevicilor, lipsa unui lider eficient și a unei strategii clare a dus la eșecul acțiunii lor. Această revoltă a arătat cât de aproape a fost Rusia de o alternativă politică la regimul bolșevic în acea perioadă tumultoasă.
Astfel, revolta din 1918 a fost o oportunitate ratată pentru socialiștii-revoluționari de stânga de a schimba cursul istoriei Rusiei, demonstrând fragilitatea puterii bolșevice în fața unei opoziții bine organizate.
