Terapia de familie care a avut efectul opus
Un părinte care are un copil cu ADHD știe cât de provocatoare poate fi creșterea acestuia. În timp ce alți copii învață să se descurce singuri, un copil cu ADHD poate avea dificultăți chiar și în sarcini simple, cum ar fi să ajungă la școală îmbrăcat corespunzător. De exemplu, un băiat a ajuns la școală îmbrăcat ca un școlar, în timp ce colegii săi erau costumați în personaje fantastice.
Pe parcursul anilor, părintele a încercat diferite metode de organizare pentru a-l ajuta pe fiul său, inclusiv liste de activități și planificări colorate. La 18 ani, cu fiul pe cale să meargă la universitate, părintele a decis că ar fi util să urmeze o terapie cognitiv-comportamentală (CBT) pentru a-l ajuta să se descurce singur.
Ședința de terapie și revelațiile sale
În timpul primei ședințe de terapie, terapeutul a întrebat despre starea mentală a băiatului, iar acesta a răspuns că se simte bine. Părintele a intervenit, explicând dificultățile pe care fiul său le întâmpină în gestionarea timpului. Terapeutul a subliniat că CBT necesită dorința de a schimba comportamentele, iar băiatul nu părea să aibă această dorință.
Pe parcursul discuției, terapeutul a întrebat de ce părintele își gestionează în continuare agenda fiului. Răspunsul a fost că fiul nu o face. Terapeutul a sugerat că soluțiile trebuie să vină din partea băiatului, nu din partea părinților.
Învățăturile din terapie
Terapeutul a explicat că, deși părintele a fost un sprijin important, cea mai bună modalitate de a ajuta acum fiul este să-i permită să preia responsabilitatea pentru propriile acțiuni, chiar dacă aceasta implică și eșecuri. Părintele a realizat că, în loc să-l protejeze pe fiul său de eșecuri, ar trebui să-l lase să învețe din greșelile sale.
Astfel, părintele a decis să renunțe la amintirile constante pentru activități, precum lecțiile de vioară sau programările la ora de culcare. În schimb, fiul a fost încurajat să-și gestioneze singur și corespondența, chiar dacă aceasta poate duce la ratări.
Concluzie
Terapia nu a fost un eșec; dimpotrivă, a avut un impact semnificativ asupra părintelui, oferindu-i curajul de a-l lăsa pe fiul să se descurce singur în lume. Aceasta subliniază importanța echilibrului între sprijinul parental și autonomia necesară dezvoltării individuale a tinerilor.
